Despre principalul partid de dreapta din Franţa se spune clar acum că este marcat de un “deficit de democraţie” întrucît nu a reuşit prin intermediul unui scrutin transparent să-şi desemneze un şef în mod clar şi incontestabil. Un profesor de ştiinţe politice de la Universitatea Paris VIII, Yves Sintomer, constată că manevrele din sînul multor formaţiuni politice nu fac altceva decît să videze democraţia de sens, şi propune în consecinţă o reflecţie asupra unui nou mod de desemnare a liderilor: prin tragere la sorţi.

Nicolas Lebourg, istoric şi universitar în oraşul Perpignan este de părere că tentaţia multor francezi de a vota cu extrema dreaptă, şi chiar virajul mai spre dreapta al lui Jean-Fraçois Copé sunt expresia unei “insecurităţi cultural”. Despre ceea ce înseamnă insecuritatea în general, mai ales cînd creşte delicvenţa în unele oraşe sau ţări, ştim cu toţii cîte ceva. Conceptul de “insecuritate culturală” are însă motive să ne surprindă. Sintagma sugerează faptul că unii francezi, sau că o parte dintre europeni, se tem de mutaţiile culturale din societatea lor. Să fie de vină străinii? Să fie de vină, mai precis, imigraţia din ţările arabe? Jean-François Copé a fost unul dintre deputaţii care, în Franţa, a depus multă energie pentru ca să fie interzis voalul islamic în spaţiile publice. Semnele religioase care se înmulţesc în viaţa cotidiană, atît în Franţa cît şi în alte ţări din Europa, pot fi percepute ca fiind tot atîtea surse de angoasă pentru restul populaţiei, cea care respectă codurile laice. La insecuritatea ca teamă de a fi agresat se adaugă deci o altă insecuritate, faptul că vechea "cultură” legată de stilul de viaţă şi de viaţa în comun ar fi ameninţată. La insecuritatea economică, la insecuritatea energetică, la insecuritatea ecologică, care sunt deja forme recunoscute de angoasă socială, s-ar adăuga, iată, şi insecuritea culturală, teama că, în viitoarele decenii cultura democraţiei, cultura laicităţii, cultura toleranţei vor fi erodate de cutume, norme şi practici venite din alte zone ale lumii, dacă nu cumva chiar din străfundul istoriei, dintr-un ev mediu care încearcă să iasă din nou la suprafaţă.