Matei Visniec : Cartea conţine de fapt un florilegiu extrem de variat de mărturii. Sunt mărturii pline de căldură şi admiraţie ale unor colegi de cercetare şi de univesitate dar şi ale unor oameni de teatru, de pretutindeni aş spune, întrucît paşii l-au condus pe George Banu peste tot în lume, sau mai precis acolo unde se făcea teatru. Şi aceasta toată lumea o ştie, George Banu a fost şi rămîne un mare călător, în Europa şi mai departe, gata să asiste la o premieră, la Veneţia sau la Moscova, să facă o conferinţă sau să ţină un curs în Canada, să participe la un Festival la Sibiu sau la Bogota, să vadă un spectacol de No sau de kabuki la Tokyo. Volumul reflectă această extraordinară deschidere şi apetenţă mereu vie, pentru un teatru în mişcare permanentă, şi se înscrie sub dublul semn al voiajului şi al teatrului. Mirella Patureau vă propun să-l urmărim în aceste călătorii şi să răsfoim împreună acest caiet de mărturii colegiale... un soi de „radiografie a prieteniilor de o viaţă”, spunea, destul de mişcat, George Banu însuşi la o întîlnire cu ocazia lansării cărţii.

Mirella Patureau: Da, e adevarat, am avut aceeaşi impresie de radiografii ale unor prietenii, suprapuse, şi care dau astfel densitatea cărţii... Dar tot atît de adevarată pentru mine este şi impresia unui banchet - în sensul platonician al cuvîntului - unde fiecare prieten vine cu un cadou - legat de amintiri comune sau cu un obiect preţios despre care sunt siguri că-ţi va face placere... Sunt multe semnături, dar în loc să se împrăştie, să fugă în toate părţile, dimpotrivă, se adună în acelaşi gînd... Iată lumea pe care o iubim, spun toţi şi tu faci parte din această lume, George Banu!

Caterine Naugrette, cea care a avut ideea volumului, secondată cu brio de o tînără cercetătoare, Alisonne Sinard, vorbeşte pur şi simplu de "Arta voiajului" la George Banu. Totul este orînduit apoi în cinci mari capitole.  "Mărturii" - aici apar mai ales vechii prieteni, ca Andrei Şerban sau Radu Penciulescu, dar şi personalităti ce împărtăşesc aceeaşi pasiune a voiajului, ca Ariane Mnouchkine cu amintirile ei despre o aventura fabuloasa în periaoda pre-hippie, într-o Indie de legendă. În capitolul "Istorii", sunt alte poveşti de viaţă şi de călătorie, de la o actriţă specială, ca Valérie Dréville ce şi-a descoperit adevărata vocaţie lucrînd cu Anatolii Vasiliev la  Moscova, călătorie în spaţiu şi în altă limbă dar mai ales o călătorie interioară, Peter Brook cu un text dedicat lui George Banu, care a acompaniat de ani de zile căutarile lui Brook, a scris despre spectacolele sale şi cunoaşte mai bine ca oricine gîndirea teatrală brookiană, şi căruia Brook i se adresează la rîndul său direct, cu o constatare pe care aş lua-o mai degrabă ca un îndemn, "A călători înseamnă să te desoperi pe tine însuţi". Vin apoi prietenii sau cercetători italieni care aduc, ca regii magi, ofranda unor preocupări comune. Siro Ferrone vorbeşte despre metisajul teatrului italian, coborînd pînă în secolul al XVII-lea la Florenţa sau la Napoli, Ferdinando Taviani, marele specialist al commediei dell’arte sau Fausto Malcovati, specialist de Meyerhold, dar care povesteşte de astă dată despre voiajul unui mare actor italian, Ernesto Rossi şi despre turneul său în Rusia la sfîrşitul secolului al XIX-lea. Şi pentru că vorbim de Rusia, nu lipsesc două colege şi prietene, slavizante, Béatrice Picon-Vallin, specialistă de o viaţă de Meyerhold, care aminteşte turneul în Europa al japonezei Sada Yacco, actriţă de kabuki, pe care regizorul rus o descoperă la Moscova, una din întîlnirile cu teatrul asiatic ce i-au marcat gîndirea teatrală, şi Marie-Christine Autant-Mathieu, specialistă de Stanislavski şi care scrie despre voiajul Teatrului de artă din Moscova în America anilor 20, sub un titlu ce sună ca o provocare, cu un umor asumat : "Riscurile voiajului în ţările capitaliste sau dulcele cînt al privighetorilor californiene."

Matei: Este interesant  şi motto-ul articolului, ca un alt zîmbet complice, un citat din cartea lui Banu, Théâtre sorties de secours (Teatru ieşiri de urgenţă) : "Imediat după instalarea sa, socialismul a făcut tabula rasa din trecut sau, în forma sa atenuată, a impus o remodelare a istoriei: trecutul a fost decupat, montat pentru a corespunde imperativelor puterii." Iar George Banu ştie despre ce vorbeşte. Una din puternicile motivaţii ale setei sale de a călători a fost, la bază, interdicţia de a călători. El spune  la finele volumului, intitulat dealtfel Au terme du voyage, (La capătul drumului): Da, am călătorit din cauza unui destin care mă revolta – destinul unui tînăr din fostul Est european confruntat cu interdicţia de a trece frontierele...”

Mirella: Ca să te completez, tînărul cercetător din anii 60-70  şi-a înscris astfel în programul său de viaţă voiajul ca o experienţă necesară. Şi aş adăuga, dacă teatrul este întotdeauna o întîlnire, călătoriile lui George au fost întotdeauna întîlniri necesare, formatoare. Sunt multe de spus despre aceste radiografii amicale, şi practic împosibil de rezumat în citeva minute. Căci volumul continuă cu texte despre teatru ca experientă antropologică, şi aici cum să uităm numele unui Eugenio Barba, şi mai ales cel al lui Monique Borie, tovaraşa sa de viaţă şi de experienţe teatrale, una dintre cele mai competente şi mai iubite profesoare de la aceeaşi Facultate de teatru de la Sorbonne nouvelle, vin apoi note despre "munca teatrală", în companii ilustre, de la Lupa la Carmelo Bene, sau la rusul Kolyada de la Ekaterinburg în Siberia - publicul românesc a văzut anul trecut Hamlet-ul lui Kolyada, care a cam zgîlţîit galeria - sau alte cîteva note despre poetica spectatorului, semnate printre alţii de prietenul şi colegul de la Alternatives théâtrales, Bernard Debroux. Aş reveni însă la textele prietenilor de o viaţă citate la început.

Matei. Da şi pe mine m-au impresionat rîndurile scrise de Andrei Şerban, Vivre la vie des autres, pentru că îmi dau seama că se cunosc de o viaţă şi au rămas mereu alături. Şi mai ales mărturisirile lui Radu Penciulescu şi pactul lor de amiciţie făcut odinioră la celălalt capăt al călătoriei, sau al exilului, şi al cărui titlu sună ca un refren plin de  noslagie, La descente des Champs Elysées, Coborînd pe Champs Elysées...

Mirella: Da, Radu Penciulescu care începe cu o negaţie: nu, el destestă călătoriile, îşi asumă vîrsta, bîtrîneţea ce-l ţine acasă, ca o  sfidare şi ca o pavăză. Şi totuşi nu pot să uit că a fost unul dintre cei mai îndrăzneţi şi mai radicali regizori români. Şi încheie vorbind despre "mitologia relaţiei" sale cu George şi despre călătoria de astă dată între două vieţi, cea de dinainte, din România şi cea de astăzi, între Franţa şi Suedia. Este un cuvînt care vă apropie dealtfel, Matei Vşniec: nu vorbeai tu  undeva că nu pleci niciodată în voiaj fără să iei cu tine cuvîntul retour, întoarcere...Un alt mod de a vedea călătoria. În încheiere, deşi suntem la Radio aş vrea să vorbim despre imagini, despre cîteva desene extraordinare de scenografi, ca Löwendal, Helmut Stürmer, Ruxandra Ionescu sau Yannis Kokkos şi despre un desen al acestuia din urmă care ilustrează perfect "personajul" George Banu: o siluetă elegantă cu un lung fular alb ce-i flutură pe umeri, înconjurat de personaje de teatru, siluete imaginare, roind în jurul său ca fluturii în jurul lămpii. O carte, ce sper, va ajunge si în România, e co-editată  cu ICR-ul totuşi, şi care trebuie citită pe îndelete, ascultînd rînd pe rînd oaspeţii ce vin să bea paharul prieteniei la un banchet de teatru...