Expoziţia de la Beaubourg (cum i se mai spune Centrului Georges Pompidou), se deschide cu o fotografie a lui Roy Lichtenstein realizată pe terasa de la Trocadero în 1944, cînd era militar şi participase împreună cu trupele aliate la eliberarea Franţei. Frumoasă introducere în aventura culturală a unui artist care a ştiut să-şi observe epoca, să-i denunţe unele aspecte groteşti şi să îndemne la reflecţie şi luciditate.

Retrospectiva de la Beaubourg omagiază de fapt o lungă perioadă de căutări artistice. Roy Lichtenstein, născut în 1923, şi-a găsit "stilul" în 1961, cînd a realizat un tablou intitulat "Look Mickey", după o imagine figurînd într-o carte pentru copii. El a început de fapt să reproducă, sau mai bine spus să recreeze, pe spaţii mari, scene din benzile desenate, cu personaje precum Mickey Mouse sau Donald Duck. Brusc, ceea ce părea "normal" şi nu crea nici un şoc vizual special la nivel de album de benzi desenate a devenit ciudat, chiar neliniştitor, cînd respectivele imagini s-au amplificat pînă la dimensiunea unui perete. Textura plată şi industrială a imaginilor iniţiale a devenit, pe spaţiu gigantic, aproape monstruoasă.

Roy Lichtenstein a devenit un pictor, un artist militant prin faptul că a obligat publicul să se confrunte cu ideea de clişeu, cu imaginea comercială, cu stereotipurile societăţii de consum. El denunţă, indirect, modul în care un clişeu, o reclamă, un gest publicitar devin nişte mituri, nişte "icoane" ale lumii moderne.

In paralel cu tablourile inspirate din benzile desenate şi din romanele de aventuri pentru copii, începînd cu anul 1963 Roy Lichtenstein a pictat mai multe serii de protrete de femei. De data aceasta sursa de inspiraţie au fost benzile desenate sentimentale destinate adolescenţilor. Aceste chipuri de femei, machiate şi rujate, reprezentînd cel mai schematic ideal masculin în materie de feminitate, sunt uneori însoţite de texte a căror naivitate crează un sentiment de perplexitate. "Oh, Jeff, I love you too, but…" (Oh, Jeff, şi eu te iubesc, dar…") putem citi pe un tablou realizat în 1964 şi care captează infatilizarea marelui public prin siropoasele poveşti serializate.

Roy Lichtenstein a transformat însă în subiect şi dialogul cu marii artişti europeni. El a retopit, în maniera benzilor desenate, subiecte tratate de Picasso, Matisse, Cézanne sau Brâncuşi. Artistul american a mai surprins, în anii 70, prin tablourile sale ovale, rotunde sau în formă de romb, s-a interesat de lumea abstractă şi s-a jucat cu subiecte dilematice precum reprezentarea unei oglinzi. Inainte de sfîrşitul carierei sale (el a murit în 1997), Lichtenstein s-a interesat de motivul peisajului şi a "dialogat" cu stampele japoneze şi cu pictura chineză…

Ca reprezentant al mişcării pop-art Roy Lichtenstein se remarcă prin distanţa pe care o ia faţă de subiectele sale: el are o atitudine amuzată, critică dar niciodată cinică. E ca şi cum ar spune: iată cum ne remodelează lumea modernă şi industrială, comerţul şi societatea de consum. Nu putem face nimic în faţa acestor fenomene care rămîn hipnotice şi invadatoare, dar puţină luciditate nu strică. Intr-un fel, el ne obligă să privim printr-o lupă uriaşă la detaliile unei forme de dezumanizare. Din acest punct de vedere Roy Lichtenstein este un martor al epocii sale, el nu încearcă să evadeze din ea ci, dimpotrivă, să-i surprindă simptomele, evoluţia…

Roy Lichtenstein mai este considerat drept unul dintre primii artişti post-moderni datorită dialogului lipsit de inhibiţii pe care l-a avut cu "clasicii" modernismului.